Cimitirul animalelor (Editura Nemira) este una dintre cele mai cunoscute cărţi ale lui Stephen King şi, ca multe dintre cărţile lui, s-a bucurat nu de una, ci de două adaptări cinematografice, în 1989, respectiv 1982, ambele în regia lui Mary Lambert. Şi ca mai toate ecranizările după cărţile autorului, nu a fost pe măsura cărţii. Cimitirul animalelor este o carte ce nu poate fi lăsată din mână deşi te îngrozeşte, pentru că această poveste este despre fiecare dintre noi.
Incipitul contrastează cu sinopsisul de pe coperta a patra, care ne spune că însuşi autorul, un maestru al horror-ului, a fost speriat de ceea ce a scris, încât i-a fost frică să termine povestea. Nimic nu semnalează ca această carte se înscrie în genul horror. Iar ceea ce iniţial pentru cititor este pură curiozitate, mai târziu devine dependenţă, proces prin care trece şi personajul principal – Louis.
Louis Creed se mută împreună cu familia în orăşelul Ludlow, pentru a fi mai aproape de Universitatea la care primeşte postul de şef al Dispensarului Medical. Familia lui Louis este compusă din soţia Rachel, fiica Eileen (sau Ellie), fiul Gage şi motanul Winston Churchill (sau Church). Odată ajunşi la casa în care vor locui, Ellie observă o potecă întortocheată ce şerpuieşte în pădurea de lângă proprietatea lor. În loc de un răspuns privind locul spre care duce cărarea, Jud Crandall, vecinul bătrân de vizavi care îi întâmpină, îi invită într-o expediţie. După un kilometru ajung în faţa unei arcade sinistre construită din scânduri vechi, măcinate de timp şi acoperite cu vopsea neagră, spălată şi ea de ploi, pe care scrie “CIMITILU’ DE ANIMALE”. Cimitir care, află de la noul vecin, este îngrijit de copii, în care aceştia îşi îngroapă animalele de companie.
Mica expediţie, deşi încurajată de Ellie, îşi pune amprenta pe micuţă şi a doua zi se trezeşte cu teama că motanul ei ar putea muri în orice clipă. Demersul lui Louis de a o iniţia în tainele morţii şi de a-i explica firescul ei, că este un fenomen la fel de natural ca şi naşterea, o înfurie tare pe Rachel, care suferise mult din pricina morţii surorii sale când aceasta era doar un copil şi pe care discuţiile despre moarte o irită. “Indiferent cât de bine credeai că-ţi cunoşti partenerul de viaţă, se putea întâmpla, uneori, să te izbeşti de ziduri mute sau să te prăvăleşti în prăpăstii.“
Seria de evenimente stranii însă, nu este declanşată de această expediţie şi de ceea ce pare începutul fracturării unei familii fericite, ci de întâmplarea din prima zi de muncă a lui Louis. Un tânar cu capul zdrobit pe jumătate, gâtul fracturat şi alte aspecte morbide, este adus într-o pătură la dispensar. Ȋntr-un moment în care Louis rămâne singur cu muribundul, acesta îi vorbeşte: “Se apropie pierderea celor dragi ţie, doctore”. Şi îi vorbeşte atât de limpede. De parcă ar fi doar machiat de Halloween şi nu ar fi în starea în care îl vede Louis: “Prin spărtura din ţeastă, Louis putea să vadă cum îi pulsa creierul, alb-cenuşiu. Era ca şi cum s-ar fi uitat printr-o fereastră spartă. Rana era largă de aproape cinci centimetri; dacă ar fi avut un copil în cap, l-ar fi putut naşte, aşa cum Zeus o născuse pe Atena prin frunte.”
Şi consideră asta doar un vis, doar o halucinaţie. Aşa cum consideră şi apariţia mortului la el în casă la miezul nopţii, aşa cum consideră şi faptul că merge după mort până în Cimitirul animalelor şi se trezeşte a doua zi în pat plin de noroi şi ace de pin. Ce naiba, doar e doctor, om realist, n-ar putea să creadă în astfel de nerozii. Mintea lui este înclinată să nege ceea ce se întâmplă în realitate. Dar mai târziu are o serie de revelaţii. Mintea omului înmagazinează atâtea bălegare nefolositoare şi toate ies la iveală şi te acoperă tocmai când eşti în căcat până la gât. Ajunge să realizeze că acel loc în care poposiseră este încărcat cu o putere uriaşă, care te înconjoară, te conduce şi chiar te impinge. Deşi înspăimântat de chemarea mortului, îl urmează necontenit în Cimitirul animalelor, de parcă trupul îi este divizat în două, o jumătate trăgând cu exasperare înapoi şi cealaltă cu entuziasm, şi mai ales curiozitate, înainte. Exact cum se divid şi trag şi corpurile cititorilor în timpul lecturii.
Şi dacă mai e nevoie de încă un detaliu terifiant, iată şi Cimitirul indienilor MicMac, situat la capătul unei alte poteci care porneşte din Cimitirul Animalelor, în care, conform legendei, dacă îngropi un animal, acesta revine la viaţă. Trecând peste stiva de lemne din Cimitilu’ de Animale, mergând prin Mica Mlaştină a Zeilor, confruntându-se cu duhul cel rău Wendigo şi urcând cele 45 de trepte de piatră, Louis ajunge şi acolo, unde (prima oară) îngroapă motanul fiicei sale omorât de un camion.
Toate întâmplările prevestesc un lucru rău, un sfârşit tragic, şi cu toate acestea trecerea în cel de-al doilea capitol al cărţii te ia pe neaşteptate, ca o minge de fotbal primită frontal cu viteza luminii, ca şuieratul unor gloanţe pe lângă capul tău. Nu că prima parte ar fi destul de plictisitoare încât în cea de-a doua să ai în sfârşit parte de acţiune, ci, pur şi simplu, o veste tragică dată fără menajamente (şi explicată mai târziu, ce-i drept) te izbeşte pe neaşteptate. Dacă până atunci autorul reuşeşte să menţină în ritm constant groaza, în capitolul “Cimitirul indienilor MicMac” debitul sângelui creşte, ochii îţi aleargă ca fugăriţi pe pagini şi inima o ia la sănătoasa. Asta pentru ca să ajungi la final crispat, lipsit de vlagă, într-o stare abulică şi să te întrebi: What the fuck was this?! What the fuck was this?! What the fuck was this?!
Sunt câteva fraze care se repetă obsesiv-compulsiv de-a lungul romanului în mintea lui Louis: “[Moartea] uneori ia masa cu tine şi alteori simţi cum te muşcă de cur”, “mort înseamnă mort”, “Solul din inima omului este şi mai pietros. Omul cultivă ce poate și are grijă de ceea ce cultivă.” La fiecare tragedie, la fiecare eveniment menit să te oripileze, să-ţi provoace crispare, indigestie, vin şi cuvintele nespuse, gândurile lui Louis – ironice, tăioase, absurde, nebuneşti, de pe altă lume.
Şi parcă groaza nu e îndestul de groază dacă nu adaugi şi puţină autoironie personajelor şi puţin umor macabru. “Church se tolănise la picioarele ei, adâncit într-un somn de moarte. Scuzaţi jocul de cuvinte.” O mână de fantome, o legătură de morţii vii, două-trei coşmaruri şi preparatu-i gata.
Aveam o dorinţă nebunească să întorc pagina la final şi să aflu cum se termină totul. Devenisem atât de nerăbdător încât treceam peste pasaje ca să aflu mai repede ce urmează, dar mă întorceam numaidecât la ele. Nu, nu poţi să sari peste, nu, citeşte la rând, trebuie să citeşti tot. Şi iar îmi săreau ochii câteva rânduri mai jos, şi iar îi obligam să se întoarcă – un adevărat chin. Nimic nu mai e la fel după ce citeşti Cimitirul animalelor. Nici motanii nu-i mai priveşti la fel, nici mutatul într-o altă locuinţă, nici proprii copii. Nici măcar cimitirul nu mai e acelaşi, el devine mai înspăimântător, şi mai întunecat, şi mai bântuit decât înainte. Pentru că volumul lui Stephen King îţi updatează creierul şi îi dă refresh; odată ce-l termini nu mai există decât înainte şi după – înainte de carte şi după carte.
